Negustorul de pipe

“Deschizi larg fereastra; vrei aer, mult aer, care sa-?i invadeze ?i ultima celula din corp. Respiri: aerul sarat al marii, aroma cafelei proaspat râ?nita ?i care a?teapta sa fie împreunata cu apa clocotinda, mirosul patrunzator al nop?ii trecute…. ?i-?i cau?i pipa; gase?ti întâi cutia cu tutun pe al carei capac începi sa ba?i încet ritmul serii de dinainte de noaptea trecuta. Te a?ezi comod în fotoliul a?ezat strategic în bataia soarelui dimine?ii ?i te întrebi pe unde-?i vor mai zburda astazi gândurile.
Acum (abia acum) deschide?i Negustorul de pipe. Sunte?i pregati?i sa intra?i într-o alta lume: cea în care visele capata culoare, miros de tutun proaspat rulat ?i aroma de cafea bauta în ne?tire. ?i daca ne-om întâlni la capat de drum, ei bine, nu va fi o pura întâmplare.” (Nona Rapotan)

“Densa, atasanta, intensa, având ceva din zugraveala onirica a romanticilor, dar si din melancolia supurânda a esticilor precum Hrabal, proza lui Paul Gabor reuseste sa bucure si sa provoace în acelasi timp. Plasându-se în zona în care tandretea nu se desparte de cruzime, ramificându-se fractalic, ludic, tesându-se din proliferante plase care te prind iremediabil, reuseste sa nu oboseasca nici prin mizerabilismul dezabuzarii, nici prin excesul unui stil prea cautat. Din toate aceste motive, dar si din altele, aparitia cartii lui Paul Gabor reprezinta un eveniment literar convingator si remarcabil.” (Doru Castaian)

“Înainte s-ajunga acasa, zmeul arunca buzduganul. A?a spune povestea. Numai ca aici buzduganul e însa?i povestea. ?i, ce sa vezi?, înauntrul lui sunt alte pove?ti. Paul Gabor scrie netsúckeuri, bijuteriile alea japoneze care sfâr?esc ?nurul chimonoului, ?nurul care leaga lung, care acopera. Dar avem o problema: Paul dezleaga, Paul descopera, Paul pune o mistrie de aroma în hârdaul cu aer, amesteca bine, face focul, pune tuciul pe pirostrii, afara, pe nisipul ud de val, incanteaza ?amanic, mai amesteca ni?el, gusta, îmi da ?i mie, cum sa nu-mi dea?, eu sunt cititorul lui, ?i-apoi toarna în forme piatra pove?tii. În forme mici, de piatra ?i ele, numai piatra na?te piatra, o na?te natural, ce-?i pasa ?ie, gustatorule, de travaliul pietrei?, rasufla, rasufli, se odihne?te, te odihne?te, vegheaza, te vegheaza. ?i-odata ce-ai intrat pe u?a primei pove?ti, intri în palatul narativ, cu arcade ?i arabescuri, cu vitralii ?i volute, cu aerul lui care cântare?te cât suflul omenesc. Plutind, treci din încapere-n încapere, nu numeri, aici nu se numara, aici se cânta ?i când doare, aici se traie?te, hei, nu te speria, doar se traie?te, omul asta care scrie î?i da apa ?i merinde, tu doar bucura-te, viule, cuvintele lui sunt drum de aer, ce, nu ?tiai ca ?tii sa umbli pe nepamânturi?” (Ana Barton)